Reprezentarea femeilor în politică, temă de dezbatere la Institutul de Studii Populare (ISP)

Astăzi, la Institutul de Studii Populare (fundaţie a PD-L), a avut loc dezbaterea „Vină sau virtute: ce caută femeile în politica românească?”. Iniţiatoarea şi moderatoarea acestui eveniment a fost Andreea Paul Vass, consilieră a Primului Ministru, alături de care au mai luat cuvântul Mihaela Miroiu, profesoară la SNSPA, Peter Eckstein Kovacs, consilier prezidenţial, Sebastian Lăzăroiu, sociolog, şi Gabriel Andreescu, profesor şi reprezentant al Centrului de Studii Internaţionale.

S-a înregistrat şi o premieră: prin specificul temei, a fost pentru prima oară când într-o dezbatere organizată de ISP la masa vorbitorilor s-au aflat şi femei. E de bine!

Principala miză pe termen scurt a acestei dezbateri a fost aceea că, peste doar câteva luni, în PD-L vor avea loc alegeri interne, iar una din temele de interes va fi şi reprezentarea femeilor în structurile de conducere. Andreea Paul Vass a mărturisit, în cadrul dezbaterii, că a primit asigurări din interiorul partidului că la Congres va fi respectat statutul iar femeile vor reprezenta minim 30% din cei aleşi în conducere (aceasta deoarece la Congresul PSD din februarie, cu toate că în statut a existat prevederea ca femeile să fie minim 30% din cei aleşi, noile organe de conducere nu au respectat această prevedere, femeile reprezentând puţin peste 15%).

Legat de cote, toţi vorbitorii prezenţi la dezbatere au fost de acord, într-o formă sau alta, că este necesară introducerea unor măsuri intervenţioniste care să conducă la creşterea numerică a femeilor în politica românească, respectiv introducerea de cote pentru reprezentarea femeilor. „Un partid care nu promovează femei este un partid retrograd” a spus Andreea Paul, subliniind totodată că dacă vrem să prindem din urmă celelalte state dezvoltate şi să ne schimbăm cultura politică de secol XIX în care trăim, trebuie să ardem nişte etape.

Iată care au fost, în rezumat, intervenţiile din cadrul dezbaterii:

Mihaela Miroiu: „Politic, femeile se află la mâna bărbaţilor”

Doamna Miroiu şi-a început expunerea arătând că funcţiile publice în România sunt dominate covârşitor de bărbaţi, atât la nivel central cât şi central, lucru care face ca bunurile publice să fie la mâna şi în administrarea bărbaţilor. Şi asta se întâmplă nu din cauză că femeile nu au merite sau n-ar fi suficient de competente. Dacă ne uităm la statistici, a arătat doamna Miroiu, vom vedea că în domeniile direct legate de guvernare – administraţie, ştiinţe sociale, drept – peste 70% din absolvenţii de studii superioare sunt femei.

Politic, femeile se află la mâna bărbaţilor. Ei pot decide oricând şi orice cu privire la aspecte care le privesc direct, de la politici legate de naştere, avort până la resursele alocate pentru domeniile de îngrijire, sănătate şi educare. Slaba finanţare a acestor domenii ne indică ce preţ pune Statul pe munca femeilor. Numărul insuficient de creşe, grădiniţe şi azile de bătrâni face ca greul acestor munci să fie dus în mod gratuit de femei în familiile lor. Ele se ocupă în cea mai mare parte de aceste responsabilităţi întrucât nu există parteneriate între femei şi bărbaţi decât într-un număr mic de familii din România. Legat de acest aspect, d-na Miroiu a atras atenţia că educaţia pentru viaţa privată nu este un obiectiv al Legii Educaţiei şi lipseşte şi din actualul proiect al legii educaţiei.

Discriminarea de gen apare şi în grila de salarizare din noua lege unică, a arătat Miroiu. „De ce importanţa serviciilor secrete, a armatei şi a poliţiei este de trei ori mai mare decât a educaţiei şi a sănătăţii? Când un domeniu se feminizează ajunge să pice în partea de jos a grilei de salarizare. Mai ales că, la nivel sindical, reprezentarea femeilor este şi mai proastă decât la nivel politic”. Ulterior, legat de acest subiect, Gabriel Andreescu a arătat că principala problemă constă în accesul la putere (sau lipsa lui), de aceea în justiţie, unde de asemenea lucrează un număr mare de femei, remunerarea este mai mare.

Referitor la politica de Apărare a României, d-na Miroiu a făcut o observaţie interesantă. Dacă ţinem cont că, în orice Stat, cheltuielile cu Apărarea cresc atunci când există o ameninţare la adresa siguranţei cetăţenilor, ar trebui să vedem că există la ora actuală o ameninţare internă mai mare decât cea de la nivel internaţional. În România, numărul femeilor ucise de către alţi membri ai familiei este de peste 50 de ori mai mare decât numărul soldaţilor români care şi-au pierdut viaţa în Irak sau Afghanistan. Şi aceasta este o ameninţare la adresa cetăţenilor, dar ea nu este percepută ca atare de către autorităţile Statului. Nu există bugete alocate pentru combaterea violenţei domestice.

Acestea şi multe altele sunt argumente în favoarea adoptării unor mecanisme prin care să se îmbunătăţească reprezentarea femeilor în politică, în aşa fel încât decizia reprezentării să nu mai depindă de voinţa unor lideri de partid.

Peter Eckstein Kovacs: „Cotele trebuie introduse împreună cu o clauză punitivă altfel nu se respectă”

Kovacs a precizat că punctul său de vedere nu coincide neapărat cu cel al Administraţiei prezidenţiale, ci cu platforma liberală din UDMR, al cărui iniţiator este.

El a ţinut să prezinte mai multe date statistice ale IPU (Uniunea Interparlamentară) privind prezenţa femeilor în politică pe plan internaţional, dând exemplul ţărilor precum Rwanda, unde procentul acestora ajunge la peste 50%, Suedia, Africa de Sud, Olanda, Finlanda, Islanda, cu un procent de peste 40%, Etiopia, cu peste 20% reprezentare. "Noi suntem la pagina 6, cu 11% în Camera deputaţilor şi 5,8% în Senat", a arătat consilierul prezidenţial, iar Ungaria ne urmează în clasament, cu 11%. Cu toate astea stăm foarte bine, în condiţiile în care acum doi ani ne clasam pe locul 124.

Eckstein Kovacs a amintit că a iniţiat în urmă cu ceva timp, în Parlament, un proiect de modificare a legii electorale care prevedea ca pe listele de partid să nu poată figura 3 persoane de acelaşi sex una după alta. Proiectul a fost respins, cu toate că e de apreciat că nivelul discuţiilor între parlamentari a fost unul acceptabil. Însă când aceeaşi propunere a fost discutată în interiorul UDMR a fost primită cu râsete şi bancuri macho.

„UDMR este, de altfel, recunoscut drept cel mai macho partid din România. În momentul de faţă avem două deputate, dar au intrat prin grija calculatorului, prin redistribuire, nu că li s-a dat şansa să participe la un colegiu cu un loc sigur", a mai spus consilierul prezidenţial.

Introducerea unor cote la momentul actual este mai greu de făcut din cauza schimbării sistemului electoral, însă chiar şi dacă s-ar realiza, esenţial este să existe sancţiuni, altfel clauza rămâne la nivel de recomandare.

Sebastian Lăzăroiu: "există prea mult testosteron în politică”

Poziţia personală exprimată de Lăzăroiu pe această temă a fost că „există prea mult testosteron în politică şi avem nevoie de mai multă tandreţe”. În ce priveşte sistemul cotelor, Lăzăroiu recunoaşte că la început a fost foarte reticent. Teoretic, poate exista percepţia că, atunci când o femeie ajunge pe o poziţie de putere, să se spună a ajuns acolo nu pe merite proprii ci în baza acestui sistem. Acum nu mai are această percepţie, a recunoscut Lăzăriu, ci are convingerea că este nevoie de cote, altfel e clar că vom avea în continuare o reprezentare slabă a femeilor în politică.

O altă chestiune importantă este aceea a sistemului electoral. Votul uninominal are multe dezavantaje, a spus Lăzăroiu, iar unul din acestea este legat de reprezentarea femeilor. Introducerea votului uninominal a fost o grea lovitură dată reprezentării femeilor, dar nu din cauză că femeile n-ar fi competente să fie candidate. În colegiile din zonele tradiţionale, de exemplu, există percepţia că o femeie o să piardă în faţa unui bărbat. Atunci când se alege un candidat, în spatele acestei decizii stau întotdeauna calcule electorale, nu alte considerente, însă este adevărat că pot exista în calculele electorale şi astfel de prejudecăţi.

Întrebat de Andreea Paul Vass dacă se confirmă din studii sociologice prejudecata că femeile nu votează femei (o afirmaţia făcută de Vasile Blaga în urmă cu ceva timp), Lăzăroiu a răspuns că nu există deocamdată studii în acest sens, dar că rezultatele alegerilor din colegiul 19 infirmă această ipoteză. Cu toate că de obicei la alegerile parlamentare şi prezidenţiale prezenţa femeilor la vot este mai scăzută decât a bărbaţilor, la alegerile din colegiul 19 de săptămâna trecută prezenţa femeilor a fost mai mare (54% din alegători au fost femei). Dacă femeile nu ar fi votat femei, prezenţa lor la vot ar fi trebuit să fie mai mică în acel caz.

Farah Francoise (înaltul reprezentant al PNUD): „societatea care tolerează discriminarea de gen admite şi alte tipuri de discriminare”

Farah Francoise şi-a început discursul amintind de o cercetare pe care a făcut-o în SE Asiei din care a reieşit că 58% din femei consideră normal să fie bătute de soţii lor. Când au întrebat cum e posibil aşa ceva, femeile au spus că au crescut văzându-şi mamele bătute de taţi. Inegalităţile de gen sunt înrădăcinate adânc în societate şi ajung să fie considerate normale pentru că sunt inoculate încă din copilărie. Înaltul reprezentant al PNUD a mai amintit că în Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului (ODM), la punctul trei se menţionează promovarea egalităţii de gen, având trei paliere: accesul la educaţie, accesul la piaţa muncii şi reprezentarea politică. În cazul României cea mai mare problemă se înregistrează în ce priveşte reprezentarea politică. Procentul femeilor din Parlament, de doar 9,7% , se află sub media europeană şi globală. În alte ţări care se confruntă cu o slabă reprezentare a femeilor la nivel politic, cauzele provin din faptul că femeile nu au acces egal la educaţie şi la muncă, însă acest lucru nu e valabil în cazul României. Trebui să vedem şi să înţelegem de unde provine această discrepanţă între nivelul de educaţie ridicat al femeilor şi faptul că ele nu ajung în politică.

O altă problemă în cazul României în ce priveşte situaţia femeilor o reprezintă carenţele în instrumentare şi raportare. De exemplu, în ce priveşte cazurile de violenţă domestică, multe femei agresate în familie care ajung la spitale nu sunt înregistrate de autorităţi ca fiind victime ale violenţei domestice.

Gabriel Andreescu (Centrul de Studii Internaţionale): „există riscul ca o temă serioasă să devină una formală”

Gabriel Andreescu a început discuţia prin a atrage atenţia că în România există o „perisabilitate a tematicilor” şi că, aşa cum s-a întâmplat şi cu alte teme, tema prezenţei femeilor în viaţa politică poate fi compromisă sau redusă la etichete. De asemenea, mai important decât simpla prezenţă a femeilor este să fie prezente pe agenda publică subiectele care interesează femeile din România. Trebuie să se discute şi de chestiuni precum: mariajele timpurii (temă adusă mai demult în dezbatere de baroneasa Emma Nicholson, dar lăsată în uitare), problematica comunităţii rome (existând în tratamentul femeilor rome, caracteristici similare cu cele din comunitatea islamică), problema traficului de fiinţe umane care afectează preponderent femei, problema muncitoarelor sexuale ale căror dramă este tratată cu băşcălie în Parlament şi, nu în ultimul rând, va trebui să calculăm la un moment dat care va fi impactul pe termen lung al faptului că peste 70% din absolvenţii facultăţilor direct legate de actul de guvernare (administraţie, ştiinţe sociale, drept) sunt femei.

În concluzie, a fost o dezbatere necesară şi binevenită, cu un nivel ridicat al discuţiilor, asta şi deoarece toţi vorbitorii erau în temă cu acest subiect (probabil altfel n-ar fi acceptat să participe). Rămâne să vedem în ce măsură în PD-L se vor face simţite ecourile acestei întâlniri şi dacă vor adera mai mulţi membri, măcar femeile, la ideile discutate, în special problema spinoasă a cotelor de reprezentare pentru femei.

Recomandare de cărţi

M-am gândit, pornind de la un articol scris de o colegă de blogosferă despre cartea "Nepreţuitele Femei" a d-nei Mihaela Miroiu, să fac o listă cu câteva lecturi pentru cei care şi-ar dori să citească câte ceva din ce s-a publicat pe la noi în materie de feminism. Este o listă întocmită subiectiv şi limitată la cunoştinţele pe care le am eu în domeniu, de aceea îi rog pe cunoscători să lase în comentarii şi alte titluri care ar merita menţionate. Aşadar, în ordinea preferinţei şi oarecum a accesibilităţii textelor, lista ar fi următoarea:

1. „Nepreţuitele femeie” – Mihaela Miroiu. Este o colecţie de articole apărute în diverse publicaţii, care se citeşte lesne şi pe nerăsuflate. Este cartea din care răzbat cel mai bine, după părerea mea, umorul şi ironia cu care doamna Miroiu îşi expune deseori ideile şi care îi transformă cursurile de la facultate în dezbateri aprinse întrerupte cu hohote de râs şi chicoteli. Mi-a plăcut foarte mult.
2. „Femeia eunuc” – Germaine Greer, apărută la editura Curtea Veche în 2007. Este un veritabil ghid de emancipare a femeilor prin recăpătarea încrederii în forţele proprii şi înlăturarea miturilor şi stereotipurilor cu care sunt subjugate. E scrisă cu exemple din diverse domenii, de la biologie la literatură, de la psihologie la piaţa muncii. În special mi-a plăcut capitolul în care demontează romantismul şi toate fetişurile şi miturile legate de iubirea romantică: fete gingaşe şi inocente, bărbaţi puternici, duri dar îmblânziţi de amorul nebunesc, săruturile pătimaşe, dulcegăriile. Să sperăm ca în curând o editură românească o să se îndure să publice şi celălalt bestseller al lui Greer, „The whole woman”.
3. "Al doilea sex" - Simone de Beauvoire. O carte de referinţă pentru feminismul valului al II-lea, care a produs o adevărată revoluţie în gândire la vremea ei (a fost scrisă în 1949). A fost numită "biblia feminismului" iar fraza cea mai faimoasă a sa rămâne şi azi de actualitate: "nu te naşti femeie, ci devii".
4. „Splendida cetate a celor o mie de sori” – Khaled Husseini. Nu este literatură feministă, dar o recomand aici pentru că este ce am citit vreodată mai autentic despre situaţia femeilor din Afganistan. Am primit feed-backuri pătimaşe de la prietene cărora le-am făcut-o cadou. N-o să uit cum vara trecută pe când eram în Delta Dunării cu un grup de prieteni, una din prietene citea de zor pe plajă cartea asta iar la un moment dat a început să plângă de emoţie. Este într-adevăr o carte care nu te poate lăsa rece (apropo, le-aş face-o cadou militarilor români din Afganistan ca să înţeleagă mai bine pe ce tărâm se află şi prin ce trec „stafiile” înfăşurate în burka pe care le văd pe stradă).
5. „BiONGrafie” – Laura Grunberg. Este scrisă de o doamnă deosebită, cu un suflet mare, care a condus primul ONG feminist de după 1989 numit AnA. Cartea este despre istoria acestui ONG, care la ora actuală nu mai funcţionează din păcate şi care scos ani la rândul publicaţia de studii feministe „AnALize”, pe care de asemenea o recomand, dacă aveţi acces de pe undeva la ea. O recenzie scrisă chiar de autoare poate fi citită aici: http://www.dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/istoria-traita-unui-ong-de-femei
6. „Cartea neagră a egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi în România” - Laura Grunberg [coord.], Ioana Borza, Theodora Eliza-Văcărescu. Este o lectură practică, destul de actuală, pentru cine vrea o introducere referitoare la situaţia maro-neagră a domeniului egalităţii de gen din România. Cartea poate fi citită online aici: http://www.anasaf.ro/ro/docs/Cartea%20neagra%20a%20egalitatii%20de%20sanse%20intre%20femei%20si%20barbati%20in%20Romania%20%5Bcomplet%5D.pdf
7. „Femeile sunt de vină” – cartea simpaticei PSD-iste Gabi Creţu (printre puţinele politiciene de la noi declarat feministe). Este o lectură uşoară dar de foarte bună calitate, ce colecţionează articole şi discursuri care tratează situaţia femeilor din România şi din alte părţi.
8. „Raportul Hite” – Shere Hite. Demontează mituri legate de sexualitatea feminină. Cartea a fost un bestseller în SUA la vremea ei şi a produs foarte multă vâlvă.
9. „Politica duplicităţii” – Gail Kligman. Despre politica pro-natalistă a lui Ceauşescu cu tot ce a însemna ea: sarcini nedorite, avorturi clandestine, cupluri înspăimântate şi terorizate în viaţa lor intimă, controale ginecologice în fabrici, securişti care investigau medici, asistente şi femeile pe masa de operaţie. Ar trebui să fie, după părerea mea, o lectură obligatorie la facultăţile de istorie din ţară.
10. „Naşterea. Istorii trăite ” – coord. M. Miroiu şi O. Dragomir. Despre care am mai scris pe blog.

Cărţile de mai sus ar fi un fel de mini-introducere în domeniu. Pentru cei care doresc să aprofundeze, recomand:

1. „Drumul către autonomie” – Mihaela Miroiu. E o introducere în teoriile feministe, asemenea unui manual din care poţi afla ce a însemnat valul I, valul II şi valul III al feminismului şi post feminismul. Cu ce se deosebeşte feminismul liberal de cel socialist, marxist, radical, ecofeminism, feminismul comunitarian, etc. Ce s-a făcut în România în favoarea (sau împotriva) drepturilor femeilor în perioada ante şi interbelică, în perioada comunistă şi după 89.
2. „Ultima inegalitate: relaţiile de gen în România” – Vladimir Pasti. Un studiu sociologic consistent şi valoros despre relaţiile între femei şi bărbaţi în perioada comunistă şi postcomunistă.
3. „Din istoria feminismului românesc” – Ştefania Mihăilescu, vol. I (1838-1929) şi vol. II (1929-1948). Este o antologie de texte şi un mic studiu publicat la începutul vol. II, prin care se scot la lumină articole aparţinând feministelor românce din sec. al XIX-lea şi prima jumătate a sec. al XX-lea din România.
4. „Politica sexelor” – Liliana Popescu. Este o altă carte – manual din care poţi afla despre mişcarea feministă de la începuturi şi până în prezent, despre masculinitate şi despre prejudecăţile despre feminism, şi despre opinia feministelor faţă de teme diverse: pornografie, violenţă domestică, politică, piaţa muncii. Din păcate a fost publicată într-un tiraj redus la editura Maiko în 2004 şi e mai greu de găsit, chiar şi în biblioteci.

Pe domenii concrete, există mai multe cărţi publicate, din care amintesc:

• În educaţie: „Gen şi educaţie” (Laura Gruberg şi Mihaela Miroiu); „Dilema de gen a educaţiei” (D. O. Ştefănescu)
• Mass-media: „Femei, cuvinte şi imagini” (Otilia Dragomir, Adina Bradeanu, Daniela Roventa-Frumusani, Romina Surugiu); „Mass –media despre sexe” (Laura Grunberg)
• Politică şi politici publice: "Reconstrucţia teoriei politice. Eseuri feministe" (Uma Narayan, Mary Lyndon Shanley); „Gen şi putere” (Oana Băluţă, ed.); „Gen şi interese politice” (Oana Băluţă, Alina Dragolea, Alice Iancu); „Parteneri egali. Competitori egali” (Oana Băluţă, Alina Dragolea, Alice Iancu).
• Familie: „Familia monoparentală” (Cristina Ştefan); „Introducere în sociologia familiei. Familia românească în societatea contemporană” (Raluca Popescu).
• Violenţă: „Războiul împotriva tăcerii” (Andrea Dworkin).
• Dicţionare, enciclopedii: „Lexicon feminist” (M. Miroiu şi O. Dragomir); „Femei celebre” şi „Femei celebre din România ” (ambele de Arina Avram); „Dicţionarul personalităţilor feminine din România” (G. Marcu şi R. Ilie).

Mă opresc aici cu înşiruirea dar rămân cu sentimentul că am uitat să menţionez multe alte cărţi valoroase. Lista rămâne deschisă.

Teo Trandafir versus Liliana Mincă, o campanie ♀

Alegerile din colegiul 19 din Bucureşti s-au încheiat astăzi cu victoria Teodorei Trandafir din partea PD-L, în faţa Lilianei Mincă de la PSD-PC.

Două femei au candidat una împotriva alteia pentru un loc în Parlament. Nu este o premieră în politica românească de la introducerea votului uninominal ca două femei să se lupte pentru acelaşi loc în Parlament. În 2008, Elena Udrea s-a confruntat în colegiul 25 împotriva Luminiţei Anghel, iar Alina Gorghiu împotriva Laviniei Şandru în colegiul 22.

Vasile Dâncu spunea cu amărăciune în urmă cu câteva zile că, deşi are încredere că femeile pot face politică mai bine decât bărbaţii, niciuna din cele două doamne nu va aduce ceva nou în politica românească pentru că nici Teo Trandafir dar nici Liliana Mincă nu au programe politice serioase şi se limitează la a copia „minciuni ale politicii masculine”. În parte, Dâncu avea dreptate. La Teo Trandafir s-a văzut amatorismul şi lipsa de experienţă în politică, mergând până într-acolo cu absurdul încât a susţinut prin sloganul electoral că vrea „mai puţină politică şi mai mult suflet”. De fapt, sensul termenului „politică” a fost confundat în mod intenţionat şi populist cu termenul „politicianism”. Sper totuşi că Teo Trandafir, sau măcar staff-ul său care i-a compus sloganul, înţelege că arta politicii are ramificaţii ample, politica atingând aproape toate domeniile vieţii noastre, de la impozite la subvenţii, de la agricultură la infrastructură, de la reglementarea comportamentelor în spaţiul public şi până la aspecte ale vieţii private cum ar fi violenţa domestică, divorţurile, custodia copiilor, etc. Feministele valului al II-lea spuneau pe bună dreptate că „the personal is political” – adică inclusiv ceea ce se întâmplă dincolo de uşa casei, în spaţiul privat, trebuie supus unor reglementări de la nivel politic.

Per total, intenţiile doamnei Trandafir par a fi de bună credinţă: doreşte să îmbunătăţească, de la nivelul Parlamentului, situaţia copiilor din România. Din păcate, programul său politic a fost sublim dar a lipsit cu desăvârşire. De exemplu, una din propunerile sale a fost aceea de a acorda „cupoane pentru creşe” părinţilor cu copii mici, pentru ca Statul să ofere în acest mod o asistenţă şi pentru copii de 0-3 ani. Însă, în concret, cum vor funcţiona aceste cupoane nu a fost deloc clar. De unde luăm creşele? În ultimii ani numărul lor s-a redus drastic, ce facem, construim altele? Sistemul va funcţiona sau ba în paralel cu plata indemnizaţiei pentru creşterea copilului? De ce să dăm cupoane pentru creşe şi nu să subvenţionăm direct funcţionarea şi extinderea reţelelor de creşe?

În cazul celeilalte candidate, Liliana Mincă, programul politic a fost ceva mai conturat, însă nu a adus nimic nou sau spectaculos. În privinţa legalizării prostituţiei sau a căsătoriilor homosexuale, Mincă a adoptat poziţia în contra, conservatoare, aducând în discuţie morala creştină, mai presus de alte argumente. Marca PC s-a văzut şi în propunerile sale referitoare la introducerea TVA-ului redus la alimentele de bază şi păstrarea vârstei de pensionare a femeilor (Partidul Conservator este cel mai vehement opozant al acestei măsuri, Lia Ardelean, preşedinta Organizaţiei de Femei a PC, fiind iniţiatoare unei campanii de strângere de semnături împotriva adoptării Legii Pensiilor în varianta actuală ce propune egalizarea vârstei de pensionare a femeilor şi bărbaţilor). Pe alte subiecte, Mincă s-a bazat pe criticile tipice ale opoziţiei la adresa guvernului condus de Emil Boc şi a lui Traian Băsescu. Asocierea sa cu primarul Piedone ar fi trebuit să-i asigure victoria, dar, spre deosebire de acesta, a fost mai puţin cunoscută şi pe timpul campaniei nu a reuşit că convingă suficient.

Partea pozitivă a acestei campanii a fost abordarea politicii dintr-o perspectivă feminină. Aici Dâncu greşeşte când spune că cele două politiciene au repetat „minciuni ale politicii masculine”. Ambele au arătat o înclinaţie pentru probleme sociale. Ambele au vorbit despre teme care vizează traiul femeilor din România: creşterea copiilor, vârsta de pensionare, legiferarea prostituţiei. Aceste teme deosebit de importante şi insuficient dezbătute de obicei de politicieni, nu şi-ar fi făcut loc dacă cei doi candidaţi ar fi fost bărbaţi. Să ne amintim că în alegerile pentru colegiul 1 din Bucureşti în care s-au confruntat Radu Stroe (PNL) şi Honorius Prigoană (PD-L) principalele teme au fost cele referitoare la reformarea Statului, unicameralismul, siguranţa naţională, etc., aceleaşi pe care se ceartă şi în prezent cei mai mulţi bărbaţi de Stat din România.

În final, două amănunte de remarcat din timpul campaniei electorale pentru colegiul 19:

- unul negativ: remarca misogină a lui Radu Stroe de la începutul campaniei cum că lupta politică avea să fie "o ciufuleală între doamne";

- unul pozitiv: reapariţia Monei Muscă într-un eveniment politic.

Prostituţia, un subiect la care se „pricepe” toată lumea, inclusiv Teo Trandafir

Despre politică şi prostituţie toată lumea are impresia că poate emite opinii experte. Mai nou, Teo Trandafir. Candidata PD-L la un loc în Parlamentul României a declarat într-un interviu din ziarul Gândul că este în favoarea legalizării prostituţiei.

Diletantismul acestei doamne a ieşit la iveală în toată splendoarea sa în momentul în care şi-a argumentat opţiunea. Se pot găsi argumente solide pe care se poate susţine o iniţiativă de legalizare a prostituţiei, cu toate că argumentele împotriva legalizării, printre care problema traficului de fiinţe umane şi a prostituţiei forţate, ar trebui luate serios în seamă. În schimb, în cazul doamnei Teo Trandafir, argumentarea în favoarea legalizării a sunat aşa: „Bărbaţii vor fi fericiţi, căsniciile vor fi mai solide. Înţeleg că religia interzice, dar e o realitate, nu poţi să-mi spui că de mii şi mii de ani există aceste domniţe şi de mâine vor dispărea că nu mai vrem noi să le vedem. Ar trebui votată legea, să ştim şi să fie pe faţă!".

Prostituţia este, ca şi în alte dăţi, privită unilateral, numai în beneficiul clienţilor. Să le fie lor bine. Dar în prostituţie mai există o parte afectată, de soarta căreia doamna Teo Trandafir nu pare preocupată: prostituatele însele, denumite eufemistic „domniţe”. Cum au ajuns „domniţele” să practice prostituţia, câte dintre ele o practică de bunăvoie şi câte o fac forţat, câte sunt efectiv ajutate de cineva, de Stat bunăoară, să abandoneze profesia? Nu cumva prostituţia, odată legalizată, va conduce la o creştere a cererii pentru sexul plătit, devenind o încurajare a consumului de prostituţie? Cum rămâne cu riscul ca România să devină o destinaţie a turismului sexual, precum Thailanda sau Olanda? Doamna Trandafir are greşita impresie că singurul impediment în legalizarea prostituţiei este de ordin religios. Bine ar fi ca cei care îşi dau cu părerea despre această temă să fi citi ceva studii înainte, aşa cum face un economist care vorbeşte despre criza economică sau un inginer agronom despre îngrijirea pomilor fructiferi. Ne-am obişnuit ca despre tema prostituţiei toată lumea să-şi dea cu părerea.

.

Pe de altă parte, se simte acut lipsa din spaţiul politic românesc a unor voci care să susţină descurajarea consumului de prostituţie, descurajarea clienţilor. Clienţii generează prostituţie cu banii lor, de aceea asupra lor ar trebui focalizate iniţiativele politice dacă se doreşte cu adevărat diminuarea prostituţiei. Optica legii ar trebui schimbată cu 180 de grade: clientul să fie amendat, prostituata să fie dezincriminată şi chiar ajutată să-şi găsească un job şi să se reintegreze social. Acum clientul nu păţeşte absolut nimic, cu toate că banii săi fac posibilă existenţa acestei forme degradante de muncă şi a traficului de fiinţe umane. Şi deşi soluţia amendării clientului a fost adoptată în multe ţări şi discutată pe larg în multe altele, e o necunoscută la noi. Încă ne mai luăm cu mâinile de cap şi ne văităm că prostituţia există şi va exista mereu şi nu avem alte soluţii decât să-i dăm o formă legală, ca orice altă muncă.

Revenind la Teo Trandafir şi la alţi politicieni, problema nu e poziţionarea în favoarea sau împotriva legalizării prostituţiei, ci superficialitatea cu care abordează această problemă deloc simplă. Prostituţia nu se poate separa de teme precum traficul de fiinţe umane, sărăcia, excluziunea socială, relaţiile de putere dintre femei şi bărbaţi, limitele şi efectele mercantilizării relaţiilor interumane, etc. Ar trebui să învăţăm din experienţele altor ţări, deopotrivă de la cele în care prostituţia este legală transformându-le în destinaţii preferate ale reţelelor de carne vie, cât şi de la acele ţări care au adoptat alte măsuri, cum ar fi amendarea clientului şi implementarea de programe de formare şi inserţie pe piaţa muncii a femeilor care abandonează prostituţia.

Citeşte şi:
- Campanii pentru descurajarea consumului de prostituţie

Umanizarea naşterilor

Personalul medical din maternităţile din România se îngrijeşte puţin sau deloc de confortul şi starea psihică a femeilor care nasc. Acum mai bine de un an citeam pe blogul „jurnal de sarcină în doi” o poveste terifiantă a unei naşteri petrecute la maternitatea Giuleşti din Capitală. Autoarea povesteşte prin ce umilinţe şi momente degradante a trecut, cum de pildă în sala de naşteri, neprietenoasă şi cu decor de abator, asistentele fugăresc gravidele ca să le taie chiloţii, pentru ca apoi să le oblige să stea ore în şir în pat cu şomoioage de vată între picioare. În cartea recent apărută la Polirom „Naşterea. Istorii trăite” coordonată de Mihaela Miroiu şi Otilia Dragomir, alte istorii ale unor femei trecute prin maternităţile din România conturează tabloul sinistru al spitalelor: paciente lăsate singure, panicate şi exasperate, fără să li se ofere nici cele mai elementare informaţii despre ce li se întâmplă şi ce injecţii li se fac, paciente care din cauza manevrelor invazive şi brutale pierd orice control asupra propriului corp, asistente care se răstesc şi dau ordine şi nu în ultimul rând medici care introduc, fac, taie, scot, cos, fără să dea prea multe explicaţii. La acestea se adaugă umilinţa de a da spagă în toate părţile pentru a beneficia de atenţie, lipsa contactului cu nou născutul în primele ore de la naştere, cu excepţia câtorva clipe imediat după aducerea lui pe lume, şi interzicerea tatălui de a lua parte la naşterea propriului copil. Există maternităţi în România în care în continuare taţii sunt ţinuţi la distanţă, undeva în curtea spitalului, neavând acces nici măcar pe culoare.

Chiar şi în situaţiile mai puţin dramatice, în care tratamentul pacientei este mai respectuos, travaliul, naşterea şi îngrijirea copilului în primele momente ale vieţii sunt operaţiuni extrem de medicalizate, din care lipseşte figura femeii ca participant activ la toate aceste faze. Naşterea este tratată ca o situaţie de risc în care trebuie implicate tehnologii şi proceduri medicale pentru a evita „posibilele riscuri”. Naşterea este în fond tratată ca o boală, iar femeia în travaliu precum o bolnavă.

Această abordare super medicalizată a naşterii trebuie să se schimbe şi este în curs de schimbare în ţările civilizate, în special în ţările nordice şi anglo-saxone, dar din ce în ce mai vizibil şi în ţările latino-americane. În aceste ţări, naşterile au început să fie tratate ca procese naturale care trebuie lăsate să se desfăşoare cu intervenţii medicale minime, într-un mediu prietenos, în prezenţa partenerului şi a persoanelor dragi gravidei. Naşterile care decurg fără probleme sunt asistate doar de moaşe, medicii intervenind numai în cazurile speciale. În Olanda, de exemplu, există 2300 de moaşe şi 800 de medici ginecologi destinaţi naşterilor, asta pentru că prezenţa medicilor este impusă numai în cazurile în care apar complicaţii. Peste 30% din bebeluşii din această ţară sunt născuţi acasă. Dacă nasc la spital, femeile au posibilitatea să aleagă diferite poziţii pentru a naşte: în picioare, ghemuite, pe pat, în apă, etc. O naştere umanizată înseamnă şi limitarea administrării de substanţe care induc şi accelerează travaliul doar la cazurile strict necesare, la fel şi recurgerea la epiziotomie, forceps, vacuum, etc. pentru facilitarea expulzării fătului. Mai presus de toate se acordă o atenţie specială stării psihice şi participării active a femeii la naşterea propriului copil.

De ce e nevoie de o umanizare a naşterii?

„Corpul feminin este în totalitate pregătit pentru a procrea, adăposti, gesta, a da naştere şi alăpta; doar un procent redus (10%) din femei prezintă o patologie anterioară sau pe durata sarcinii care să necesite asistenţa medicală.

În principiu, toate instrumentele pentru a da naştere le deţine corpul, este important ca femeia să fie conştientă că deţine un corp pregătit la milimetru pentru acest moment. Nu trebuie decât să-l lase să-şi facă treaba, eliberându-l de frica construită în baza ignoranţei sau a matricei culturale cum că a naşte este ca şi cum ai fi bolnav.”

Condiţii pentru desfăşurarea naturală a naşterii

1. Libertatea de mişcare

Numeroase studii demonstrează că poziţia verticală favorizează naşterea iar cea orizontală o îngreunează. În poziţie verticală se valorifică forţa gravitaţională, vaginul se măreşte şi se scurtează şi, în plus, capul copilului exercită o presiune asupra colului uterin, ceea ce stimulează dilataţia. Este important ca femeia să se poată mişca în libertate căutând poziţiile şi mişcările pe care i le sugerează corpul său. Femeia care a reuşit să capete încredere în corpul său, în capacitatea de a naşte şi care este asistată cu respect, ştie să-şi asculte cererile corpului, căutând acele poziţii care-i alină durerile, ghemuită, aşezată pe un taburete, în patru labe, în picioare, sprijinită de cineva, etc. „Conştiinţa asupra propriului corp” îi indică în permanenţă care este postura potrivită, cea mai comodă fiind cea mai fiziologică, de aceea este crucial ca femeia să fie încurajată că are capacitatea de a se baza pe propriile forţe şi pe propria capacitate corporală pentru a da naştere.

Epiziotomia (tăierea perineului realizată de medic) şi forcepsul (instrumentul de extragere artificială a copilului) sunt proceduri tehnice care înlocuiesc capacitatea naturală a femeii, cu consecinţe negative ulterioare pentru mamă şi copil.

2. Intimitate, siguranţă afectivă, încredere, sprijin emoţional

Unica formă de a umaniza naşterea este să ne reconectăm la faptul că suntem o specie mamiferă. Toate femelele mamifere necesită o atmosferă de intimitate în care să se simtă calme, sigure şi protejate; în acest mediu cald şi intim, femeia poate să se lase în voia experienţei de a naşte. În fluxul sanguin al mamei trebuie să se elibereze un cocktail de hormoni care s-o ajute să nască. Aceştia se eliberează numai în condiţii de siguranţă afectivă. Obstreticiana Michel Odent spune că oxitocina (responsabilă de contracţiile uterine) este un hormon „timid” şi că trebuie să-i asiguri o atmosferă de încredere pentru a-şi face prezenţa în fluxul sanguin al mamei. Întrucât prezenţa oxitocinei este esenţială pentru desfăşurarea naşterii, deducem că un mediu intim şi sigur este crucial pentru ca naşterea să poate avea loc natural.

3. Un ambient corespunzător

Naşterea este ghidată de creierul mamifer (creierul emoţional), iar activarea neocortexului (creierul raţional) o inhibă, fapt pentru care trebuie să se evite tot ce ar putea activa gândirea raţională a femeii care naşte: a-i vorbi fără a fi nevoie, a-i pune întrebări, a-i ordona, acestea îi întrerup „călătoria sa interioară”. De asemenea interferează luminile, zgomotele, frigul, interdicţia de a mânca, incomoditatea de a sta în aceeaşi poziţie sau de a rămâne într-un loc neprietenos. Condiţiile adecvate pentru naştere sunt asemănătoare cu cele necesare pentru a dormi: intimitate, penumbră, linişte, mediu cald şi tot ce-i permite femeii să se concentreze asupra ei.

4. Încredere în forţele proprii şi libertatea de exprimare

Este fundamental ca femeia să capete încredere în forţele proprii şi în puterile naturii. De aceea este important ca femeia şi partenerul său să se simtă înconjuraţi de personal medical care să-i asculte şi să le ofere informaţii, faţă de care să se simtă liberi să vorbească despre temerile şi neliniştile lor. Sarcina este o etapă a vieţii propice pentru transformare şi învăţare, … pentru o femeie este oportunitatea de a capta un potenţial mare ca şi creatoare şi dătătoare de viaţă. O femeie care pe durata sarcinii a putut să înţeleagă ce capacitate şi forţă stau în sine are puterea de a se deschide experienţei de a naşte un copil.

Libertatea de a se exprima se referă la faptul că femeia, când simte durere, cel mai bine este să şi-o exprime. Supunerea şi acceptarea durerii este o condiţie necesară pentru secreţia de endorfine, responsabile de atenuarea şi modificarea percepţiei asupra durerii. Din contră, teama şi reprimarea senzaţiilor frânează procesul natural, transformând durerea „trecătoare” într-o suferinţă greu de suportat.

Există modalităţi naturale foarte eficiente pentru calmarea durerii, cum ar fi apa caldă, masajele, aşezarea pe o minge de cauciuc, căutarea celei mai comode poziţii, ascultarea de muzică relaxantă, legănarea pe braţul partenerului, etc.

5. Asistenţa medicală respectuoasă

Alegerea personalului care asistă la naştere este foarte importantă. Există personal care manifestă deschidere faţă de umanizarea naşterii, dar şi personal care înţelege naşterea ca pe un act medical, realizând o serie de intervenţii de rutină femeilor şi bebeluşilor care nu numai că nu sunt necesare dar pot fi şi dăunătoare. Personalul medical trebuie să asiste cu discreţie la momentul naşterii, bazându-se pe resursele femeii de a aduce copilul pe lume, stând de veghe să-i ofere sprijin atunci când are nevoie.

6. Legătura mamă-nou născut şi respectarea momentelor de intimitate

Prima întâlnire între mamă şi nou născut este un moment fondator şi are consecinţe de durată asupra relaţiei, asupra încrederii pe care mama o dobândeşte pentru a-şi alăpta şi îngriji copilul şi asupra dezvoltării emoţionale a acestuia. Mamele şi copii lor trebuie să rămână împreună după naştere, aşa este cel mai bine pentru amândoi. Dacă nou născutul este sănătos, nu are nevoie decât să rămână alături de mama sa, iar dacă prezintă o dificultate, va trebui să fie evaluat costul şi beneficiul separării, numai în caz de urgenţă şi dacă situaţia o impune.

În concluzie, naşterea umanizată înseamnă a revaloriza încrederea în forţele naturale ale corpului şi a se lăsa în voia lor. Bineînţeles că nu presupune renunţarea la tehnologie, ci folosirea ei numai atunci când este cu adevărat necesară. Datele ştiinţifice arată că naşterea umanizată nu numai că respectă demnitatea femeii, ci este şi mai sigură. De aceea Organizaţia Mondială a Sănătăţii recomandă o asistenţă medicală care să se bazeze pe protagonismul femeii, pe fiziologia ei şi pe o medicalizare redusă cât mai mult cu putinţă.” (Extras din articolul ¿Qué es el parto humanizado?)

Codul deontologic al jurnalistului, încălcat în mod repetat de "Adevărul"

Cei de la „Adevărul” au făcut un obicei din a face publice numele complete ale victimelor atunci când relatează despre cazuri de viol, hărţuire sexuală, trafic de persoane, proxenetism, etc., inclusiv în cazurile în care sunt implicaţi minori. O asemenea abatere de la etica şi deontologia jurnalistică nu vezi nici în tabloidele gen Cancan sau Libertatea.

Pentru jurnaliştii Adevărului, detalierea cât mai precisă a ştirii pare a fi mai importantă decât prejudiciul cauzat victimei prin expunerea publică a numelui său. Cui îi pasă că ştirea difuzată conduce la identificarea victimei în sânul comunităţii din care face parte, şcoală, loc de muncă, bloc, cartier, sat, grup de prieteni şi cunoscuţi şi devine o piedică în plus în procesul de recuperare şi revenirea la o viaţă normală? Unde mai pui că în unele cazuri poate fi şi un pericol pentru viaţa şi integritatea sa fizică şi pentru starea psihică, din moment ce, chiar dacă agresorul este reţinut, apropiaţii acestuia o pot identifica uşor şi pot trece la ameninţări pentru a retrage plângerea şi la acte de răzbunare ca reacţie la depunerea denunţului.

Să luăm câteva exemple din ultima perioadă în care „Adevărul” a încălcat dreptul victimei la protecţia datelor sale şi la viaţă privată.

Ştirile le-am copiat cu „print screen” de pe adevarul.ro.

Primul exemplu este o ştire de la începutul lunii martie despre o fată de doar 14 ani, răpită în plină stradă şi violată timp de mai multe zile de 40 de bărbaţi. Numele ei este făcut public chiar la începutul ştirii.

Al doilea exemplu este o ştire de săptămâna trecută. O elevă hărţuită sexual de profesorul său a devenit ţinta batjocorii altor cadre didactice din şcoala la care învaţă după ce cazul a devenit public (relatat tot de "Adevărul"!). Unul din profesori i-a spus elevei „treci la tablă. Eu nu te pipăi!”.

A treia ştire luată ca exemplu, publicată tot săptămâna trecută, este despre fata unui poliţist bătută cu bestialitate de fostul său iubit. Deşi chipul fetei a fost blurat în imaginile surprinse de camera video a scării de bloc unde s-a petrecut agresiunea, numele complet al acesteia apare în corpul ştirii:

Tot în ziarul „Adevărul” au fost publicate şi numele fetelor traficate care apar în dosarul de proxenetism şi trafic de persoane instrumentat de DIICOT Cluj (în care unul dintre cei suspectaţi a fi beneficiarul serviciilor sexuale este deputatul PD-L Petru Călian). În acel caz, mai multe ONG-uri au sesizat autorităţile asupra scurgerii de informaţii şi încălcarea confidenţialităţii asupra datelor victimelor (scrisoarea trimisă autorităţilor poate fi citită aici).

Update

Mălin Bot, redactor şef la Adevărul Hunedoara a precizat într-un comentariu (vezi în subsolul acestui articol) că, în cazul fetei hărţuite sexual de profesori, avocatul şi tatăl elevei au fost cei care au cerut mediatizarea cazului pentru a grăbi ancheta şi că şi-au dat acordul pentru publicarea numelui complet al fetei minore. O a doua persoană, de data aceasta anonimă, a comentat că detaliile cu privire la numele victimelor sunt cerute expres în redacţia "Adevărul" şi că, fără aceste amănunte, ca jurnalist, "rişti să rămâi fără serviciu"!

Teme feministe la "Cafeneaua critică" de miercuri, 7 aprilie

Următoarea întâlnire a proiectului de dezbateri culturale "Cafeneaua critică" se va ocupa de teme feministe: naşterea; regândirea idilei.

Puncte de pornire: volumul Naşterea. Istorii trăite, coordonat de Mihaela Miroiu şi Otilia Dragomir (Editura Polirom, 2010)** şi expoziţia de artă contemporană româno-austriacă Idila/Idyll deschisă la Galeria bucureşteană Atelier 030202 (11 martie-11 aprilie 2010), curatoare: Olivia Niţiş***.

Invitaţi: Mihaela Miroiu şi autoarele volumului Naşterea. Istorii trăite, Olivia Niţiş şi artistele prezente în expoziţia Idila/Idyll.

Amfitrion: Ion Bogdan Lefter.

Miercuri, 7 aprilie 2010, orele 18.30-21.00

Club Control

Bucureşti, Str. Academiei nr. 19

Intrarea este liberă.